Minunatul Ploiesti

Nu ma consider o persoana care sa se vaite, dar povestioara asta` tot trebuie sa o spun. Presupun ca cei mai multi  dintre cei care citesc acest material sunt ploiesteni (oameni cu bun simt, manierati si pe deasupra si culti) iar prin crezania asta presupun ca o sa stiti la ce ma refer in urmatoarele randuri. Cred ca fiecare dintre voi a circulat macar o singura data in viata sa cu ajutorul transportului in comun din Ploiesti. Ei bine… cred ca v-ati facut o impresie despre minunatul serviciu pe care generosul RATP vi-l pune la dispozitie. Intr-una din serile in care ma intorceam acasa am indraznit sa urc intr-unul din autobuzele galbene. Nu cred ca am mai suferit vreodata o asa mare schimbare de atmosfera, parca am intrat (urcat) intr-o alta lume. Un iluminat extraordinar de prost ascundea din fetele un pic colorate ( nu sunt deloc rasist… pe cuvant )  ale cetatenilor cu care imparteam mijlocul de transport. Praful si un lichid care se prelingea pe podeaua autovehiculului mi-au inconjurat picioarele iar bara de sustinere de care temator ( nu imi dardaiau chilotii..) am reusit sa ma agat, nu cred ca mai avea viata lunga, deoarece se „fataia” ( asa am auzit ca se spune prin popor ) din stanga in dreapta. Si uite asa mi-am luat inima in dinti si m-am incadrat intre doi distinsi domni asteptand sa ajung ( cat mai repede cu putinta ) la destinatie. Un pic nesimtit ( chiar badaran uneori ) din fire am aplecat urechea la discutiile celor doi ploiesteni, care dezbateau cu inversunare subiectul locului de munca de care ( saracii de ei ) tineau cu dintii. Dupa o scurta analiza a danturii ( pe ascuns am facut asta.. doar nu i-am rugat sa deschida gurile ) am realizat ca sunt niste mincinosi. Oamenii astia nu mai aveau dinti, ci mai degraba un soi de placa dentara ( din aia de care are bunica ). Am trecut peste momentul COLGATE destul de rapid, cand spre suprinderea mea am simtit prezenta unor melomani undeva in dosul ( si daca ziceam fundul tot urat suna ) autobuzului. Nu as putea sa va reproduc melodia care urla din difuzorul telefoanelor mobile, fiindca piesele ( da sigur … piese ) erau manele. Asa ca am considerat ca numai un adevarat artist ar putea reproduce asemenea capodopere de arta ( eu unul nu imi permit ). Am sa trec acum la problemele de ordin olfactiv si o sa va spun ca mirosurile din masina asta erau cu adevarat minunate ( sobolan mort + zeama de varza stricata + flatulatii ). Expresia fetei mele la toate aceste „surprize” pe care mediul asta mi le-a pregatit a fost una … monumentala. Am rasuflat usurat cand janghina, pardon masina a ajuns la statia in care eu trebuia sa cobor. Am coborat socat scarile si am fost multumit ca am scapat teafar, cu hainele pe mine si portofelul adanc pastrat in buzunarul de la pieptul gecii. Pe viitor am sa incerc sa merg mai des pe jos. THE END, pe mai incolo!

5 răspunsuri so far »

  1. 1

    geo said,

    :)) foarte tare, te felicit

  2. 2

    george sau g said,

    caution:minunatul autobuz a se folosi doar in caz de extrema,extrema urgenta! THE END,pe mai incolo! 😉

  3. 3

    ancdrei said,

    poate nici atunci… :-s

  4. 4

    bruckner said,

    sa mergi cu traseul 44 sa vezi cum este.

  5. 5

    Misa Misa said,

    cu 5-ul sa tot mergi, sa vezi atunci:)) p.s..a fost dragut sa te mai aud *”vad”*. take care.


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: