Mecanismul ala care ne ghideaza spre toti la autodistrugere s-a trezit si in mine. Stiu ca il avem in noi de cand ne nastem si pana cand se aude sunetul pamantului aruncat pe capacul cosciugului. Incet incet ma apropii de gura pesterii aleia unde nu se observa nici macar un pic de lumina dinspre interior. As patrunde dar stiu ca ma asteapta ceva teribil care este gata sa ma inhate si sa ma devoreze bucatica cu bucatica. Nu imi merge bine acum, asta e un lucru cert. Lipsurile astea cad una peste alta precum niste piese de lego pe care nimeni nu le poate rearanja. In numai cateva zile sper sa apara si cheita aia pe care o pot intoarce in lacasul potrivit. Sper sa scap… sper sa nu fiu captiv din nou.
an(c)drei's Blog 
Lasă un răspuns