De fiecare data cand ajungea acasa de la serviciu Camelia avea un soi de ritual. Intra pe usa, isi arunca geanta pe masuta de pe hol, isi deasfacea parul castaniu si intra direct in baie. Dupa dushul traditional, fata pasi in casa cufundata intr-o tacere asemanatoare cu pofta de vorba a unui cimitir plin de eroi de razboi. Cu parul inca umed Camelia privi in intunericul din sufrageria ornata cu mobilierul primit cadou de la matusa ei din Olanda. Negru peste tot. Nu se distingea nimic. Lumina de la baie aducea aminte de un felinar pierdut in padurile amazoniene ale exploratorilor insetati de valorile inestimabile ale comorilor pazite cu strasnicie de catre bastinasi. Camelia facut un pas iar sub greutatea corpului parchetul scrasni icnind de durere. Placile din lemn se asezau intr-o noua pozitie. Cu prospul bleu in mana dreapta fata a ramas intepenita la jumatatea holului incercand sa dibuiasca ceva in intunericul de metal. Niciun sunet, nicio miscare. Se auzea respiratia Cameliei care se concentra puternic privind necontenit in abisul incaperii din fata ei. Doi ochi mici, galbeni de manie isi facura aparitia in coltul din dreapta al sufrageriei. Teama ii urca fetei pe fiecare vertebra folosindu-se de coloana vertebrala ca de o scara in miniatura. Se opri in loc. Doua minute petrecu Camelia privind ochii galbeni care clipeau scurt. Poate datorita plictiselii sau cine stie, nevoita sa rupa monotonia momentului si sa isi potoleasca abundenta de curiozitate, Camelia intra in camera obscura. Ochii galbejiti o urmareau. Capodul alb, parul castaniu lung si drept, picioarele delicate si mainile fine fura inghitite in totalitate de intuneric.
O masina de pompieri trecut in viteza pe langa blocul in care locuia Camelia. Sirenele inebunite de panica momentului urlau ca din gura de sarpe in timp ce autovehiculul salvator de vieti se deplasa.
La coltul strazii forma unui inger se putea deslusi intr-o umbra pala. Era pur si simplu o mica statueta de pe portita de intrare a singurei case ramase in zona.
Lasă un răspuns