Prins intre doua pietre imense, captiv al unei lumi atat de reale si aspirant al alteia la fel de reala, dar in momentul acela cu aspiratii mai mult decat imposibile de indeplinit. Calaul sta dupa colt. Si-a tras deja gluga lui neagra, i se vad ochii printre gaurile croite cu foarfeca ruginita si… si … pai si momentan asteapta. Cred ca are timp berechet. Tineretea nu este vesnica dar nici vesnicia parca nu este atat de vesnica. Calaul se scobeste in nas. Are nari foarte mari, drept dovada a caliciei cu care fura atat de mult aer din atmosfera care il inconjoara. O ghilotina, calaul, streangul sau o poarta prin care se faciliteaza iesirea din cazemata aceasta a disperarii existentiale. Din toate cele patru variante enumerate primele trei sunt cele mai facile si viabile solutii acum, dar evident ca alegerea cea buna este poarta prin care tot cosmarul acesta, care a copt si tot a copt atatia ani, s-ar putea termina.
E mai atractiva lama aceea din otel a ghilotinei care, sa fim seriosi fratilor, nu o iarta nici macar pe mama care i-a dat viata. Se pare ca streangul e mai comod, mai putin dureros iar calaul tot face cu ochiul. Periodic mai controleaza narile pentru vreun alt intrus cu mucus. Poarta incepe sa scartaie. Ce semn e acesta ? Poarta scartaie. Trebuie unsa cu vaselina sau macar proptita. Dar nu proptita oricum asa.. ci proptita in asa fel incat sa se poata iesi pe ea instantaneu.
S-a pierdut in atatea vorbe goale aruncate, nu stai, mai bine zis… improscate printre randurile unei vieti destul de fragede. Si poarta aia tot scartaie bai…
an(c)drei's Blog 
Lasă un răspuns