Portocale înfipte în zăbrelele gardurilor. Sucul lor se scurge pe lemnul vechi scorojit, mâncat de vreme. Frigul le mângâie cu atenţie, ele nu reacţionează. Asfaltul e ciudat de tăcut astăzi. Nu zice nimic, nu inspiră nimic, nu respiră nimic. E neclintit, ciudat de neclintit. Un mână de raze de soare reuşeşte să spargă bariera de oţel a norilor sihaştrii şi loveşte brutal iarba îngheţată de aseară. Firele plantei se dezmeticesc din hibernarea de gheaţă şi încep să crească. Şi cresc firele, şi cresc ierburile şi cresc plantele şi cresc ..şi cresc şi… cresc.. şi.. până ajung la cer pentru a se răzbuna pe razele soarelui care le-a deranjat somnul.
an(c)drei's Blog 
Lasă un răspuns