Urăsc untul pe pâine

Şi uite că anii au trecut şi a venit şi momentul acela dureros ….când trebuie să urmeze examenul cel mare. Săptămâna asta am examenul de licenţă, aşa că de câteva zile încoace învăţ subiecte posibile şi imposibile doar ca să fiu şi eu licenţiat în jurnalism. Ciudat sistemul ăsta în care trebuie să faci o cine ştie ce şcoală doar ca sa poţi profesa într-un anumit domeniu. Păi.. cunosc oameni care nu au făcut vreo facultate în ingineria culesului de coceni şi totuşi culeg coceni ca profesioniştii. E ciudat.

Ei bine.. cert este că plictiseala a început să îmi devoreze sufleţelul… aşa cum prinţesele bosumflate devorează….rujurile. Pereţii din camera asta plâng de plictis, nici lumina nu vrea să mai intre aici, mi-a crescut barba teribil de plictisită ce este şi aerul de aici parcă miroase a plictiseală.

 

Morala ? Nu mai organizaţi examene de licenţă pentru meserii în care unii deja profesează fără să ştie o iotă în domeniul ăsta. Mă simt ?

 

Leave a comment »

A venit vara şi e tare frig

A venit vara, dar de ce e atât de frig pe străzi?

Populaţia a crescut dar de ce atâta lupta pentru tot mai mulţi bani ?

Viaţa e mai uşoară când este copil, dar de ce ne trataţi ca şi cum am fi găinaţi pe parbrizul maşinii ?

 

Leave a comment »

Între mine si eu

Nu îmi plac deloc atitutidinile pe care le adoptă oamenii din actuala societate. Prin urmare, şi fără alte introduceri, am să reuşesc să spun, pardon scriu, că:

– Lumea aceasta este mai disfuncţională decât un vibrator fără baterii.

Mulţumesc mamă pentru cutia de ceai.

Leave a comment »

O zi în urmă

 

Testamentul lui Sebi:  ” Cu o zi în urmă am murit pe o bancă în centrul Ploieştiului. Sunt îmbrăcat cu geaca albastră cu mâneci din material roşu. Nu mai am puls în vene. Nu îmi mai trebuie aşa ceva. Nu mai am roşu în obraji, nu îmi mai trebuie zâmbet sau ochi veseli sau palme calde. M-am întins pe banca asta neagră din metal şi am încercat să îmi ţin respiraţia cu o speranţă mare, prin care plămânii ăştia s-ar sătura să mai tragă aer în ei. Nu a mers. Trec la planul B. Ma uit la lume şi încerc să provoc pe cineva, poate aşa mă va omorî cineva în bătaie. Nu a mers nici asta. Cacat de plan B. Ce laşi sunt de fapt oamenii atunci când vine vorba de confruntări. Bună remarcă de adio-lume. Nu am găsit nicio piatră în stânga ori prin dreapta cu care să îmi zdrobesc ţeasta. Dezavantajul de a locui în oraş ? Nu sunt pietre pentru numele lui Dumnezeu. Ciudat, am zis Dumnezeu. De ce cred oamenii cu aşa multă tărie că există Dumnezeu ? M-am întins pe bancă, poate din cauza metalului rece o să răcesc şi o sa fac pneumonie. Nu.. nu.. nu … prea mult de aşteptat aşa. Să mă răpună o boală aşa slabă. Nu. Am găsit două ţigări pe jos. Poate am noroc şi sunt cu droguri sau etnobotanice şi sufăr vreo supradoză. Corpul meu nu e obişnuit cu aşa ceva. Ce aş mai vrea să îmi cedeze inima. Am fumat tigările ..şi ? şi nimic. Aveau tutun în ele. Marlboro dacă nu mă înşel. Mmmm bune. A venit seara şi eu tot nu am murit. Nu mai e nimeni pe stradă. A trecut un tip beat şi nu s-a luat de mine. Parcă l-aş fi implorat să mă lovească cu sticla lui de bere în cap. M-am plictisit aşteptând. STAI !!! Mi-am adus aminte. Am briceagul de la Tudor în buzunar, cel primit de ziua mea acum doi ani. Perfect. Ciudat mai curge sângele din vene atunci când mă tai. Nu prea mai văd bine. Începe să îmi fie frig. Cred că briceagul şi-a făcut treaba. Ştiu că sunt laş, m-am sinucis dar tot am murit. Muie fraierilor. Muie viaţă. Cu o zi în urmă.. am murit pe o bancă în centrul Ploo în centrul Ploieşt  Ploieştiului ”

Acest text este un rahat şi trebuie tratat ca atare. Reproducerea lui ori interpretarea greşită vor fi penalizate cu priviri urâte.

Leave a comment »

Mirarea cea mare e sinonimă cu mirarea cea mică

Lumea e ciudată ! Probabil in momentul ăsta căpşorul vă este bombardat cu fraza: „am mai auzit asta”.  Nu-i nimic o mai auziţi o dată de la mine. Lumea e ciudată ciocoflenderilor.

Scurt şi la obiect am văzut în treacăt un citat al unui mare scriitor, din păcate îmi scapă numele lui acum, care spunea ceva asemănător cu: „Când am citit că alcoolul îmi face rău corpului.. am decis să mă las de citit”. Inspirat, concluzionat şi decis am clocit şi eu un citat cu un semn de întrebare la final.

„Am observat că mulţi proşti scriu… ar trebui să mă las de scris ?”

FOTO: Georgiana Tudor – „Un lac de cuvinte”

Leave a comment »

Grade

Gheata viola la propriu asfaltul, cladirile, copacii,masinile,cainii vagabonzi, oamenii si atmosfera. Iarna ranjea, cu doi dinti lipsa in fata. Era mandra caci anul acesta reusise sa isi faca treaba cum trebuie. Nivelul aderentei pe suprafata pamantului era aproape de zero si dadea batai de cap tuturor. Mai pica cate o batranica, mai aluneca cate un tanar si brusc facea cunostinta cu suprafata tare a asfaltului. Aerul rece invada plamanii tuturor, insiprat se simtea bine in corpurile tuturor si se cuibarea bine in cavitatile organelor, asta in timp ce sugea cu calicie caldura de peste tot. „Am ajuns sa urasc iarna”

Fotografie – Georgiana Tudor – „icycle”

Leave a comment »

FOTO – Sfârşit de ajun – Georgiana Tudor

Mi-aş fi dorit să se oprească timpul în loc în intervalul 29-2 ianuarie 2010 (pană în ora 21.00). Mi-aş fi dorit ca zilele astea să se reia… ca un şir şi să nu fiu nevoit să am grija unui nou an. Sunt plin de dorinţe şi de speranţe ca un pachet de cafea vidat care nu ar permite nici măcar aerului să pătrundă. Totul pe aici e pustiu, pereţii şi-au schimbat hainele, covorul e mai scorţos, patul ăsta nenorocit e mai incomod ca de obicei, aerul din cameră nu îmi mai satisface nevoia de oxigen. Am ochii încărcaţi şi încercănaţi de revenirea asta bruscă. Am visat atata timp ? Trec fulgii de nea pe lângă geam, îmi zâmbeşte cactusul, mă mângâie lumina de afară… totul degeaba.

Iti simt lipsa cu fiecare respiraţie. M-am îmbătat cu tristeţe !

Leave a comment »

Scame în păr

Predicţiile meteorologiilor sunt de căcat în perioada asta. Vecina de viazavi îşi usucă cârnaţii la lumina lumânării, băieţii şi fetele dau buzna în localul din zonă, Costin cel de deasupra mea îşi bibileşte maşina şi eu…. păi eu… privesc cum îmi creşte părul pe faţă. Am mâinile uleioase şi mă jur că nu m-am atins de cârnaţii vecinei. O stare latentă pluteşte aşa… melancolică prin camera de, probabil, cinci pe cinci. Câte zile mai sunt până la finalul lumii ? Hmm.. sau câte zile mai am eu, din cele care mai sunt până la sfârşitul lumii ? Cum dracu să mă mai întreb ?

Mi-a intrat rugina în oase. Auzi tu, în loc să pătrundă în vreun fier-pradă uşoară, el s-a gândit că ar fi mai bine să îmi pătrundă mie în măduvioare. Căt tupeu ! Dacă m-am hrănit toată viaţa cu aer, de ce mai am nevoie de mâncare ? Dacă m-am născut cu patru membre, de ce folosesc strict două pentru a mă deplasa ?

Se uita timpul la mine şi zămbeşte hain.. Mă uit eu la timp şi îi arăt degetul mijlociu. Vai de mine s-a supărat timpul pe mine ! Nesimţitul mă ameninţă că o să vorbească el cu cine trebuie şi o să mă ia ceva mai devreme de pe lumea asta. Îmi vine să casc domnule timp. Timpul s-a enervat, şi-a luat trăistuţa şi a plecat.

Adio bă !

Leave a comment »

Dulce răzbunare

Portocale înfipte în zăbrelele gardurilor. Sucul lor se scurge pe lemnul vechi scorojit, mâncat de vreme. Frigul le mângâie cu atenţie, ele nu reacţionează. Asfaltul e ciudat de tăcut astăzi. Nu zice nimic, nu inspiră nimic, nu respiră nimic. E neclintit, ciudat de neclintit. Un mână de raze de soare reuşeşte să spargă bariera de oţel a norilor sihaştrii şi loveşte brutal iarba îngheţată de aseară. Firele plantei se dezmeticesc din hibernarea de gheaţă şi încep să crească. Şi cresc firele, şi cresc ierburile şi cresc plantele şi cresc ..şi cresc şi… cresc.. şi.. până ajung la cer pentru a se răzbuna pe razele soarelui care le-a deranjat somnul.

 

Leave a comment »

Pe cale de dispariţie

Cristalele de pe pereţii rozalii picau pe rând iar la impactul cu solul formau mici bălţi. Chitara cu corzile rupte privea străina la gura peşterii. Instrumentul âsta încântător mijea după ceva atenţie dar toţi cei care treceau pe lângă ea nu se sinchiseau să o privească. Un copil arunca cu pietre înspre chitară, iar părinţii acestuia priveau dezinvolţi cum micuţul huligan se străduia să nimerească orificiul instrumentului.

– De ce arunci mămico cu pietre în chitară ?

– Femeie eşti nebună ? Este evident că trebuie să ignorăm muzica şi mai important de atât, trebuie să o omorâm cât mai repede.

Ultima chitară de pe faţa pământului îşi dădu duhul în singurătate, cu lacul scorojit pe lemnul crăpat de loviturile pietrelor.

Leave a comment »