Cristalele de pe pereţii rozalii picau pe rând iar la impactul cu solul formau mici bălţi. Chitara cu corzile rupte privea străina la gura peşterii. Instrumentul âsta încântător mijea după ceva atenţie dar toţi cei care treceau pe lângă ea nu se sinchiseau să o privească. Un copil arunca cu pietre înspre chitară, iar părinţii acestuia priveau dezinvolţi cum micuţul huligan se străduia să nimerească orificiul instrumentului.
– De ce arunci mămico cu pietre în chitară ?
– Femeie eşti nebună ? Este evident că trebuie să ignorăm muzica şi mai important de atât, trebuie să o omorâm cât mai repede.
Ultima chitară de pe faţa pământului îşi dădu duhul în singurătate, cu lacul scorojit pe lemnul crăpat de loviturile pietrelor.
an(c)drei's Blog 
Lasă un răspuns